La cules

Mi-am luat şi eu o mică vacanţă ( dacă se poate spune aşa) şi am tulit-o la ţărănoaia, pe care nu o mai "onorasem cu prezenţa" de vreo 6 luni. La început credeam că acolo am să lenevesc, am să admir priveliştea şi am să "trag" cateva grătare că de, aşa e romînul frate cu manelele şi grătarul. Cu prima chestiune nu am de-a face şi nu aş vrea sa fiu nici măcar cea mai îndepartată rudă (manele sucks) însă cu a doua pot sa zic că mă înţeleg destul de bine. Ca sa revenim la mica mea "vacanţa", încep prin a vă spune ca odata anjuns pe meleagurile copilariei treaba s-a schimbat subit. Via ma întampina cu "tone de struguri" din ale carei boabe coapte şi crapate de ploile tocmai apuse şi de albinele cele vrednice din care probabil iese o licoare dulce demnă de bahus. Nici porumbul nu s-a lăsat mai prejos, şi şi-a arătat "muşchii" ieşind în evidenţă cu tulpinile aurii care aproape că se înclinau de greutatea drugilor de porumb. La prima vedere nu părea prea greu dar practica a arătat ca mă înşel că de, teoria e diferită de practică. M-am pregatit de "acţiune" şi am început cu, culesul porumbului. Mi-am luat sacul din dotare şi am început să îndes la greu drugile de porumb iar din cînd în cînd mai auzeam cate un glas ( parcă de moarte) care mă chema să "tractez" sacii la grămada de porumb. Deşi spinarea care mai trosnea din cînd în cînd rezista eroic, frunzele uscate si tăietoare ale porumbului îmi crestau faţa fără milă şi parcă mă făceau sa o iau la goană lăsînd sacii impraştiaţi haotic printre rîndurile de porumb. Dupa cateva drumuri dus-întors, în sfîrşit se zărea finalul culesului. Deşi am ieşit oleacă cam şifonat din această "operaţiune", nu pot sa zic ca mi-a displăcut toatal. Toate bune şi frumoase pînă aici, dar mai era si culesul viei. Mi-am luat inima în dinţi si mi-am zis : n-are cum sa fie aşa greu , iau foarfeca retez "garlejul" la ciorchine şi îl zvîrlesc repede la galeata. Nici nu apuc bine sa "iau maul" la primul chiorchine că şi năvăleşte peste capul meu un roi de albine deranjate de prezenţ mea şi de faptul că le lipseam de sursa lor de zahăr. Deşi furioase la început, albinele s-au obişnuit cu faţa mea şi nu mi-au administrat vreo doza din veninul lor usturător. Însă albinele nu a fost singura mea problema, ciorchinii de struguri parcă nu vroiau "sa fie mutaţi" cu uşurinţă în găleată şi se "încăpăţînau" să "se pitească" printre corzile de vie făcîndu-mă să mă aleg cu zgîrieturişi luxaţii în încercarea de a-i culege. Deşi nu am terminat culesul viei, ploaia ce a urmat m-a trimis în oraşul poluat unde nu poţi culege decît un aer poluat şi multe alte chestii nefolositoare.
Ca o concluzie, pot sa zic că sunt mîndru că am participat la adunarea roadelor toamnei şi că nu
le-am lasat sa zacă pe cîmp.